luni, 28 decembrie 2015

buget

deci, la momentul asta mai am urmatoarele datorii de gestionat:

1200 de lei - rata in Euro
600 de lei - salariu bona
200 de lei - bani de cadouri familia mea (50 tata, 50 mama, 50 lusu, 50 radu)
100 de lei - cadou Ionut + soacra
70 - Enel pe noiembrie


La salariu/de impins pe mai tarziu:
1500 de lei - datorie Ionut
300 de lei - impozit Q4

descarcari

Blogul asta ma ajuta sa ma descarc. Parca functionez mai bine dupa, desi scriu chestii negative in el, in ciuda sfaturilor lui Abraham :)
Deci:

Oamenii de succes sunt disciplinati. La naiba, Kim Kardashian sustine ca "munceste" mult pentru ce are, si munca asta, oricat de straniu ar parea, mi se pare ca e reala. Ea a decis ce vrea sa fie si munca ei consta intr-o disciplina drastica: masoara cat mananca, poarta waist-trainers, stie exact cat sport trebuie sa faca si se trezeste la 5 dimineata ca sa-l faca, zambeste intr-un fel, sufera cand trebuie sa sufere etc. Ea nu-si permite luxul de a trai cum I se scoala in dimineata cu pricina, ca mine, care, daca n-am chef sa ma dau cu rimel, nu ma dau cu rimel, care daca am pofta de carnati, bag niste carnati fara sa-mi pese.
Adica imi pasa, dar n-am disciplina necesara sa renunt la ei.
La fel si cu banii. Uimitor, chiar in timp ce scriam acest post, mi-am luat pauza de pranz si am citit 3 capitole dintr-o carte care se cheama "fa imposibilul", si in care primul capitol este despre cum, daca vrei sa fii cine te-ai decis ca vrei sa fii, trebuie sa investesti in identitatea ta. Daca vrei sa fii un om care castiga 4000 pe luna (euro, I mean), trebuie sa investesti in identitatea ta de om care castiga 4000/luna. Si asta inseamna nu doar pantofi accordingly, ci si sa te simti ca un om care castiga atata. Tocmai ce scriam in postarea anterioara despre disonanta cognitiva din viata mea: sunt un om cu un titlu profesional foarte misto, care nu se simte acolo. Nu ma simt un mare manager, planurile mele de viata nu sunt in sensul asta. Eu am nevoie de un job ca sa imi castig existenta, si, intrucat duc o existenta cam scumpisoara, am nevoie de un job bun. Jobul e doar un mijloc de a castiga banii de care am nevoie pentru viata mea de-acasa. Nu e un scop in sine, nu e o preocupare de cariera, nu stau sa planific miscari strategice ca sa dau bine la vreo sedinta. Cel putin nu deocamdata.
Va trebui sa incep sa gandesc si sa ma port ca un manager. Sa nu-mi fie jena sa cer, sa vreau, sa dau ca si cum as fi un mare manager.
Sa arat ca unul. Hm.
De disciplina am nevoie ca sa fac miscare. Sa am si eu o talie si un fund.  Miscare in fiecare dimineata, mai putine lactate si dulciuri din cand in cand. Uita-te la cumnata-mea, cred ca a dat jos cel putin 20 de kile de cand o cunosc. Mai are, dar are si vointa necesara.


marți, 22 decembrie 2015

Impostoare mica

Cum se cheama cand nu esti ceea ce ar trebui sa fii, dar te dai drept? Impostura.
Am o noua functie, un nou job, un nou rol. Misto. Unii ma invidiaza pentru asta. Acum 3 luni m-as fi invidiat eu insami pentru jobul asta, pentru pozitia asta.
Se presupune ca sunt o mare specialista, o mare directoare, un mare manager intr-o firma misto.

Ce sunt eu de fapt?

O amarata, care se streseaza ca tot vin task-uri peste ea si nu reuseste sa termine la timp, si daca ajunge prea tarziu acasa se uita stramb barbata-su la ea si copilul e convins ca nu mai are mama (se joaca deja cu papusile despre care spune ca au doar tata, ca mama nu e, e plecata la munca!). Si cand alerg prin gloata din pasajul de la Unirii, ca taxi nu-mi permit, incerc sa ma gandesc la ce sa-i mai fac copilului de mancare, si cum sa mai impart banii si cum sa ajung sa-mi iau alocatia de la posta, si la ce nasol aratam in pozele de la petrecerea de Craciun, oamenii putrernici, oamenii cu bani au vointa si silueta, eu si cu barbata-miu avem burta, se vede ca suntem amarati.
Nu stiu de ce suntem amarati, ca si eu castig binisor, si el castoga binisor, si, cu toate astea, nu ne ajungem cu banii, deja avem 1500 de lei datorie la I. si, de pe 1 pe 15 ianuarie o sa traim din bani imprumutati, ceva nu e in regula si nu stiu ce.
Si la serviciu: nu sunt niciodata sigura ca, daca deschid gura, n-o sa fiu judecata. Ca, in ianuarie, n-o sa se discute si despre mine cum se discuta despre biata secretara, in secret: s-o dam afara, s-o inlocuim, acum, cat inca mai e in perioada de proba, pana expira.
Si M., care mi-a marturisit ca ea ii spune sotului ca in urmatoarea perioada vrea sa se concentreze pe serviciu, ca vrea sa ajunga undeva, cineva, si el o sustine. Adevarul este ca ea stie ceva ce eu nu stiu: cum sa faca in asa fel incat, daca spune ceva, sa dea bine. Daca propune ceva, sa se vada ca a venit ea c-o idee si s-o transforme intr-un proiect. Eu, daca vin c-o idee, am senzatia ca ma bag cu bocancii sau ca sunt lipsita de respect pentru munca lor de pana acum, asa se uita la mine. O sa notez aici de cate ori vin c-o idee (sa-i invite B. la firma pe candidatii mai misto, ca nu emrge daca ii invita un junior oarecare) si ea o transforma si o marketeaza ca pe-un proiect personal al ei, ce improvement, ce idee, ce misto. Daca spun eu "eu as face asa" ma ia din scurt: "ai vreo propunere? vino c-o propunere, nu arunca asa cu idei sa ne faci sa ne simtim prost ca noi nu facem asa desi ar trebui!" si inghit in sec si tac.
Ar trebui ca munca mea sa fie facuta pentru ca am un plan de cariera si vointa de a ajunge undeva.  De a fi un mare manager. De a excela si de a obtine recunoastere profesionala.
Cand colo, eu imi fac treaba pentru ca imi place sa o fac. Nu am un plan de cariera, imi place sa-mi fac treaba bine si, ce-o fi, o fi, ce-o veni, o veni, nu am nici un fel de politica in cap si am numai de pierdut din cauza asta.  Ar trebuis a fiu un manager cu planul de a fi din ce in ce mai puternica pe pozitia mea. Cand colo sunt un fel de manager de fatada, care se straduie sa reziste, sa dea ceva ca sa nu se prinda lumea sau sa amane momentul pana la care lumea se va prinde ca sunt doar o impostoare, ca nu stiu sa fac nimic din ce-am zis c-o sa fac, ca, de fapt, am mare nevoie de un salariu cat mai mare ca sa rezist de la o luna la alta, ca, daca s-ar putea sa am din ce trai ok de la o luna la alta, nu m-ar interesa nici o cariera, as fi CASNICA, sunt facuta sa fiu o casnica care citeste, nu o femeie de cariera...
Am nevoie de un coach de cariera si de viata personala. Dar nu unul platit de firma, caci n-as avea nici un moment linistea de a sti ca pot fi sincera si ca n-o sa ma demaste in fata celor care ma platesc.
Sau sa imi zic zilnic, in fata oglinzii, ca sunt o mare managera, o mare femeie de cariera si ca asta vreau in viata.
Sunt o casnica in blana de corporatista si nu stiu cat o sa mai rezist asa.

vineri, 2 octombrie 2015

tristeti

Mie nu mi-a oprit nimeni cafea de dimineata; cand am ajuns, nu mai era nici o picatura ramasa.
D. a intarziat ieri acasa. Nu stiu de ce, m-am speriat pentru jumatatea aia de ora. Cine stie de cate ori s-o mai fi intamplat.
La birou dezbatem cum sa chemam oamenii la niste intalniri cu coffee break, caci nu putem avea grupe mai mici de 5, dar nici nu se justifica mai mari de atatia. Si n-au voie sa vina de doua ori la activitatea aia, daca e tot cu mancare. Avem 18 oameni pe care tre' sa-i grupam in 8 grupe (cate o grupa pe saptamana) cate 5, sa nu se repete in cazul in care au mancat la vreunul dintre evenimente, sa semneze pe lista de prezenta si in registru in ordinea venirii. Puah.


duminică, 27 septembrie 2015

depresie

Cica depresie e atunci cand nu reusesti sa mai faci planuri de viitor, cant totul ti se pare fara sens.
Traiesc intr-o lume in care, luna de luna, asteptam cu infrigurare sa vedem daca o sa ne luam salariul.  Nu avem niciodata aceasta certitudine. Si se intampla sa nu ni-l luam, si sa traim pana la salariu din bani imprumutati.
Si merg pe strada si vad o pereche de pantofi pentru cea mica; vine toamna si are nevoie de altceva decat sandale. Dar nu stiu daca voi lua banii marti, cand ar trebui, si deja sunt pe minus, traiesc din extrarol. Si sa-mi fac programare la doctor ar trebui, dar n-am bani. Si nu stiu cand o sa-i am,. Si ar trebui sa iau un cadou pentru B, unul pentru D. Maruntisuri, stiu. Dar e frustrant sa nu stii de ce resurse dispui, si sa stai mereu cu securea deasupra capului. N-am fost de ani de zile atat de saraca, nu mi s-a mai intamplat de cand aveam 27 de ani sa nu-mi ajunga banii de la un salariu la altul. Si asta nu e ok, nu e ok sa fiu din ce in ce mai saraca pe masura ce inaintez in varsta si in experienta.


vineri, 25 septembrie 2015

discriminare femei

deci, faptulc a am copil mic e o problema la angajare.
La noi se munceste mult, intarzii seara sa-i faci baita copilului.
(nu e o problema, dati-mi un job!!!)
Copilul o sa mearga la gradi, o sa raceasca si n-o sa ai cu cine sa-l lasi!
(sta tac-su cu ea, matusa-sa, avem o retea!)

Unii spun asta, altii ma resping dupa primul interviu si imi baga pe aia cu "au fost altii mai apropiati de criteriile naostre!". Io am inventat fraza asta, daca vreti sa stiti, nu-mi vindeti MIE acest raspuns!

(nu, nu ma cred buricul pamantului, relax. N-am inventat-o eu, e un fel de a spune :D)

miercuri, 23 septembrie 2015

prizoniera propriilor ganduri

Incerc sa nu fiu. Dar sunt PLINA de resentimente. I Hate This Job.
Singura chestie pentru care apreciez acest job este faptul ca E UN JOB.
Ba nu, scuze. Imi plac colegele mele, majoritatea sunt foarte ok.
Si suntem diferite si din diferente se naste sinergia.
Mda.
Nu cititi daca va plictisiti.
Incepe sa sune a discur schizo.
Nevermind.

luni, 14 septembrie 2015

best practices in recrutare

Intr-o zi ma suna D. sa ma intrebe ceva. Pe telefonul de serviciu. Ala personal cica nu era disponibil, ca si cum ar fi inchis. Telefonul - langa mine, deschis, dar cam lipsit de semnal (Orange).

Si am avut o revelatie. Oamenii aia pe care-i asteptam sa ma sune pentru al doilea interviu, m-or fi sunat. Dar nu aveam semnal, din cauza cladirii in care lucrez.
Si m-a lovit revelatia ca cine stie cate joburi am pierdut asa.
Dar si tristetea ca probabil, in afara de mine, care scriu mailuri, vorbesc cu sotii, caut numere de telefon si conturi de facebook atunci cand vreau sa dau de un candidat bun, nici un recruiter nu mai face pasul urmator: sa sune pe al doilea numar de telefon din CV. Sa scrie un e-mail, daca telefonul este/pare inchis. In Cv-urile recente pusesem si al doilea numar de telefon. Ieri l-am scos de tot pe cel personal, sa vad daca se inmultesc apelurile, cand voi avea un numar la care pot fi apelata oricand.  Dar nimeni, niciodata, n-a pus mana sa scrie un e-mail: bai, te vrem, ce se intampla cu tine de nu raspunzi la telefon?

Poate ca nimeni nu ma vrea. Refuz sa cred asta, daca pana si eu cred ca nu sunt dezirabila, de ce m-ar vrea cineva?
Sunt deprimata profesional.

time management

Ca sa nu petreci timpul in cadranul patru, cel al risipei de timp, ar trebui sa stii/sa fii constient/sa respecti lucrurile care sunt importante pentru tine si sa te ocupi de ele, pana nu devin urgente.
Problema mea este ca, din lista de chestii pe care le am de facut, niciunul dintre ele nu este important pentru mine. NU-MI ASUM NIMIC DIN CE AM DE FACUT.
Nu de un curs de time management am eu nevoie (nu stiu de ce, dar imi vine sa vomit :( ), ci de UN NOU LOC DE MUNCA. Unul unde sa-mi placa ce fac.
Cand imi place ce fac, sunt cea mai buna organizatoare a timpului meu.


vineri, 11 septembrie 2015

ma doare capul

Deci, ma doare capul.
Da, stiu, am inceput cu deci.
Si ce?
E un fel de semn de punctuatie.
In concluzie, dupa tot ce-am zis si-am facut si-am patit, ma doare capul.
Asta voiam sa zic.
Deci, de la 1 decembrie nu voi mai avea acest minunat contract. Voi avea altul, probabil mai prost ca asta.  Poate, macar, n-o sa mai fie pe proiecte finantate european. Suna ca naiba, dar asta e realitatea. Munca in aceste proiecte este cea mai urata perioada din viata mea. Cea mai lipsita de sens.
Ar trebui sa-mi doresc sa apara noi finantari, dar asta iniseamna o continuare a muncii lipsite de sens de pana acum. Ma doare capul cand ma gandesc. Mi-i rau fizic de la proiectele astea.
Gata cu asta. Nu stiu de ce scriu aici - ba stiu, ca sa ma descarc. Pe vremuri scriam chestii poetice, eram de maxim succes si, in acelasi timp, ma descarcam de tristete asa. Acum ma descarc de greata.


joi, 10 septembrie 2015

Neinsemnat, despre numere de telefon

De cate ori sun un om (si asta se intampla zilnic, cam 10 telefoane/zi, in medie), ma trezesc iar si iar si iar in mijlocul unei conversatii de-acum multi ani cu F., in care imparteam lumea in doua categorii: cei care, mental, impart numerele de telefon dupa prefix in grupe de cate 3 cifre si cei care le impart in grupe de cate doua. Adica 0722 xxx xxx sau 0742 xx xx xx. Noi ii iubeam pe cei cu grupele de cate 3 :).
Mai nou, candidatii dicteaza numerele asa:
076 xxx xx xx.
Inca o categorie, deci.
Dar zilnic ma gandesc la acea discutie a noastra de demult. Il port in gand, asa,in felul asta mic, si e tare placut.

marți, 8 septembrie 2015

feedback-ul dupa interviu - doua experiente recente

Eu obisnuiesc sa le zic oamenilor, mai direct, mai voalat, cum sta treaba.
Dar altii nu obisnuiesc sa-mi spuna mie.
Dupa ultimul meu interviu, barbata-miu, pasiv-agresiv cum e uneori, mi-a trantit-o: nu te-ai imbracat calumea pentru interviul cu omul asta, tu vezi ce costum are pe el? (i-l aratasem in poza).
Pai si de ce nu mi-ai zis de ieri, cand ti-am comunicat cu ce vreau sa ma imbrac, ca nu ti se pare ok?
(aveam o lista lunguta de motive pentru care m-am imbracat cum ma imbracasem, dar as fi trecut peste cateva dintre ele, daca mi-ar fi spus ca nu e ok. Stiind ce scartar e cand vine vorba de cum ma imbrac, am preluat tacerea lui drept aprobare. Si cand colo,..)
Probabil c-a avut dreptate, desi tot interviul am avut senzatia ca suntem ok, intelectual vorbind. Cand mi-a explicat ca a doua intalnire va fi cu managerul strain, si voi discuta in engleza, m-a asigurat ca n-am de ce sa-mi fac griji legat de engleza mea, si ca voi afla joi (era intr-o vineri) daca sunt in primii 30% - cei care vor participa la a doua discutie.
Miercuri am primit maiulul formal de respingere, cu scuze pentru intarzierea raspunsului (aiurea, ca mi se spusese ca abia joi aflu, oriucm). Ca a fost o cursa stransa si de aia le-a luat mult sa se decida, dar au ales deja pe THE ONE.
Ok.
Dar ghimpele meu din inima, ca poate m-au respins pentru ca NU ARATAM PE MASURA POSTULUI...mi-l plantase deja barbata-miu acolo. M-am dus la baie si am plans, caci mi se pare nedrept sa fie asa. Sunt un om bun de HR, chiar daca nu port costume scrobite, ci pantaloni si bluza (office, amandoua). Dar la aproape 40 de grade s-or fi mototolit usor, de la statul pe scaun de peste zi.

Mi-ar placea sa primesc de cateva ori un feedback onest:
- fata, esti desteapta, dar nu te potrivesti in peisaj;
- fata, nu te potrivesti in peisaj si nici nu stii ce ne trebuie noua sa stii;
- fata, vrem pe cineva fara copil mic; daca duci copilul la gradi, juma de an stai acasa ca-i racit - pot intelege astfel de argumente, desi stiu ca nu sunt legale. Dar le pot intelege, sunt pe baricada angajatorilor la faza asta, si-n plus, ca si candidat ma ajuta sa stiu ca nu e ceva personal, ca sunt destul de buna pentru ei, dar e o nepotrivire intre asteptarile lor legate de program si nevoile mele;
- fata, esti prea informala;
- fata, mai imbunatateste-ti engleza si discutam altfel;
Nu  stiu daca sunt neclara; m-a durut tare gandul ca, poate, singura diferenta intre mine si cel care a obtinut jobul a fost una de haine...

Dar cei mai tari sunt aia care vineri seara m-au sunat sa-mi spuna ca vor sa aiba al doilea interviu cu mine, sa le zic o zi si o ora saptamana viitoare cand pot eu. Le-am raspuns: in orice zi, de la 5. Ok, o sa verific cu colegii cu care trebuie sa va intalniti si revenim noi cu un telefon.
Au trecut 3 saptamani jumate de atunci si n-au mai revenit. Tanti care ma sunase a plecat in concediu (am sunat-o eu dupa o saptamana sa vad ce se intampla, si s-a mirat ca nu m-au sunat colegii ei). De-atunci cred ca s-a intors de doua ori din concediu, dar...prea tarziu. Asa ca s-a dat la fund. Adica, daca as fi fost respinsa dupa primul interviu, macar primeam un mail de respingere. Asa, daca am trecut de primul interviu cu bine, nu primesc nimic.
Imi imaginez  ca, in acea vineri, domnisoara a programat 3 interviuri clare si a dat cv-ul meu ca sa fiu programata de catre colegi, care trebuiau sa aleaga o zi si sa confirme cu managerii superiori, inainte sa ma sune. Aia au facut interviurile cu cei 3 deja programati si si-au ales dintre aia, n-au mai avut nevoie de o a patra programare. Cand s-a intors domnisoara din concediu, era prea tarziu sa ma mai sune si pe mine. Dar...neprofesionist sa nu dai macar acest feedback unui om care TI-A PLACUT la primul interviu.

Joburi reactualizate

Dragilor, fac meseria asta de 13 ani. 13 ani de recrutare de toate felurile, de la muncitori necalificati cu dizabilitati intelectuale la sefi de call-centere, cu salarii de multe-mii-de-euro-pe-luna.
Stiu ca aveti bani sa reactualizati de 100 de ori anunturile, dar ma ia cu tremurat cand vad ca ati primit CV-ul meu si probabil ati mai primit macar 6-7 CV-uri de oameni cu experienta si voi inca mai actualizati a 7-a oara anuntul, fara macar sa fi sunat sa stati de vorba cu aia 7-8 oameni cu experienta care au aplicat.  Asta in cazul in care cineva macar a trecut cu privirea peste CV-uri, sa vada cine a aplicat. Caci de multe ori CV-ul nici macar nu este vizualizat. Nu stiu ce sa spun despre cv-urile aplicate pe site-ul companiilor in cauza, dar am o banuiala ca le deschide vreo secretara sau un sourcer junior sau cine-stie-ce-pipitza care se uita pe cv-ul meu si crede ca, la 38 de ani, sunt o baba.
Bai, deci nu ca ma laud, dar STIU MESERIA ASTA. Si sunt convinsa ca un simplu interviu telefonic, de 10 minute, v-ar convinge sa-mi dati o sansa.  Inteleg ca incercati sa fiti eficienti, sa chemati la interviu numai pe cei care indeplinesc 100% criteriile de selectie. Dar asta e aberant, e o potrivire doar pe hartie.  Trebuie sa cunosti omul si sa vezi potrivirea, si, ca sa-l cunosti, trebuie sa comunici cu el. Si interviul telefonic este cea mai rapida si eficienta metoda sa te lamuresti ce e cu oamenii care nu-ti par a fi 100% potriviti. Nu zic sa sunati la toti dobitocii, dar, cand cineva are un CV cu niste experienta relevanta, suni macar sa vezi ce-i cu omul ala, chiar daca ti se pare ca e supracalificat sau ca on sa vrea un salariu prea mare sau ca nu stie sa faca nu-stiu-ce-chestie care te interesa pe tine s-o stie si nu se vede in CV c-o stie. SUna-l si itnreaba-l din prima: stii sa faci aia si aia? Daca nu stie, intr-un minut ai eliminat uin CV, dar macar ai incercat. Daca stie, tocmai ai mai castigat un candidat potential bun. Cred ca sunt mai mari sansele sa alegi pe cineva bun dintre 10 candidati buni decat dintre doar 3, atunci cand cei trei nu sunt decat rezultatul sortarii de cv-uri, si nu al unei selectii facute in urma unui interviu, fie el si telefonic.
Imi vine sa-mi scriu in CV, in loc de obiectiv sau de rezumatul rezumatului sau in loc de titlu: BAI, tu, cel care-mi deschizi CV-ul, sunt interesanta si, de vreme ce am aplicat, sunt interesata, SUNA-MA.
Stiu, asa aratau CV-urile unora pe care ii consideram nebuni pe vremuri, dar NU INTELEG acum de ce nimeni nu-mi deschide CV-ul. Sunt ciumata pentru ca am peste 35 de ani?  Nu stiti sa cititi si dati cu "find" in text 2-3 cuvinte cheie, si, daca nu le gasiti chiar pe alea, sinonimele nu va zic nimic?

Deci, aia care cititi sau macar tu, Universule, daca chiar auzi mesajul meu: VREAU UN NOU LOC DE MUNCA, MAI BUN. Sa ma sune lumea, sa dau ce pot.

Despre feedback post interviuri, mai tarziu.


luni, 7 septembrie 2015

Invidia

Si emotiile negative exista. Imi face bine sa scap de ele.  Iar blogul asta e public pentru ca. in mod pervers, gandul ca cineva poate citi cele mai nashpa ganduri si emotii ale mele imi face bine. Ca o spovedanie, descarcata de spaima de a te afla in preajma unui preot in carne si oase, care, oricat de ne-judecator ar fi, tot te face sa te simti prost cu pacatele tale. Adica, pe mine ma face.

Ma dispera colega C. E draguta, nu va imaginati ca nu e. Tocmai de aia. Cu viata ei perfecta, care imi aduce aminte in orice minut de viata mea imperfecta. Cu declaratia ei ca sotul ei o iubeste pe ea mai mult decat il iubeste ea pe el, si ca ea e foarte relaxata in relatia asta. Se simte in siguranta, inconjurata de iubirea si respectul lui. Exact cum mi-as dori eu.
Cu apartamentul ei mare si cu multe spatii de depozitare, in care sotul ei ii mai face din cand in cand cate-o mobila.  In casa nu termin niciodata de amenajat, zice. Ba termini, atunci cand nu ai bani de amenajari, nici sot care sa vrea sa "bage banii in niste pereti".
Cu obsesia ei pentru ordine, pe care si-o poate pune in aplicare, caci are pentru fiecare obiect din casa un loc al lui, Are dressing,  de exemplu. Eu am haine stivuite peste un cos cu chiloti care sta peste o valiza de 1 metru-si-ceva-inaltime. Ea e ca un continuu reminder despre cat de dezordine si inghesuiala si lipsa de stil si de confort e la mine in casa.
Cu soacra care tocmai i-a dat niste bani ca sa-i mobileze camera copilului. A mea nu are o camera a ei, si nici n-o sa aiba prea curand. Caci fizic nu mai avem INCA o camera. Si nici bani ca sa amenajam o camera. Iar ea tocmai a cumparat canapea draguta si perdele roz si patut de la Ikea. Minunate. Inca o amintire a dorintelor mele neimplinite si neimplinibile.
Cu gradina in care sotul gradinareste si bucataria in care sotul face sos de rosii si bulioane. Visul meu spulberat de casuta cu strat de rosii.
E minunata, Doamne, n-am nimic cu ea. Am cu mine, viata ei e ca o farfurie cu bunatati fluturata prin fata unui blonav (eu) care stie ca va trebui sa tina regim toata viata, si ca n-o sa mai aiba niciodata parte de bunatati ca alea de pe farfurie.
Cum sa va explic? Nu mai sunt tanara. Cand eram tanara, nu aveam de niciunele, dar aveam libertatea sa visez. Ca las' c-o sa ma fac eu mare, ca o sa muncesc si, pe masura ce-o sa muncesc, o sa-mi mearga din ce in ce mai bine si...Ca n-o sa ma mai trezesc data afara de pe o saptamana pe alta de proprietari care nu respecta niciun fel de contract/intelegere cu chiriasii, si voi avea casa mea si ca voi putea face ce amenajari vreau eu, ca sa duc o viata confortabila in casa mea {oh, tata care, daca-mi permiteam sa o sustin pe mama in vreo idee legata de casa, gen "sa pun perdele de soare la sufragerie", imi inchidea gura instant: "n-ai decat sa ai idei de amenajare cand vei fi la acasa la tine!" (adica, nu pe banii lui si nu la casa lui, desi, minora fiind, aia se presupunea ca e si casa mea).} Si acum am imbatranit. Acusi am 40 de ani. Si, in afara de un credit la banca pe 30 de ani, in urma caruia am capatat dreptul de a bate cuie in peretii casei in care stau, atata vreme cat imi platesc rata (drept pe care nu-l aveam, chirias fiind, ca nu erau peretii mei nici macar potential), am constatat ca viata mea nu mai are cum sa devina din ce in ce mai buna. Ca, pe masura ce am muncit, am atins un varf de succes si apoi am luat-o in jos si, cum ma apropii de 40 de ani, greu de crezut c-o s-o mai iau in sus vreodata. Deci, gata cu visele despre cum o sa arata casa mea confortabila, cu spatiu pentru fiecare obiect in parte, cu dressing si perdele de soare - n-o sa mai am cu ce le cumpara, plus ca eu cu barbata-miu nu cadem de acord cu privire la felul in care ar trebui amenajata casa. Si el nu-mi va face niciodata toate mofturile, cum i le face sotul ei. Si asta e realitatea, atata tot. Ca bolnavul care stie ca, din lipsa de fiere, n-o sa mai aiba niciodata suficienta bila ca sa digere nu-stiu-ce chestie. Nimic tragic, doar trista realitate, si mai trista cand cineva iti flutura in fata farfuria cu bunatati.  La fel si cu viata ei vs viata mea - eu sunt foarte constienta de trista realitate ca asta e, si niciun vis nu mai reuseste acum sa indulceasca viitorul, caci stiu care sunt sansele sa se schimbe ceva, iar in timpul asta ea imi flutura (fara sa vrea, din bucurie si efervescenta juvenila) pe sub nas toate visele mele imiplinite in viata ei minunata.
Imi vine sa plang, la naiba!

Preaplin de suflet

Prea multe emotii, n-am ce sa fac cu ele.
Luati de-aici.