Cica ar trebui sa raspund pozitiv la intrebarea: ai un prieten bun la munca? Hm, nu.
De aia sunt nefericita aici. Iaca am pus punctul pe i.
No one cares.
daca as lipsi de la birou, nu i-ar fi nimanui dor de mine.
Povestile cu fiica-mea ii plictisesc. Sunt penibila ca-mi pasa ce mananca; da-i un biscuit cu lapte si gata!
luni, 25 ianuarie 2016
vineri, 15 ianuarie 2016
generatia noua de recruiteri
Deci, nu pricep.
Cum sa fii senior recruiter si sa n-ai habar cine e magnatul x? Cand, intamplator, individul detine o firma care iti e concurenta. Nu ca ar fi ala vreun model de urmat, dar faptul ca exista, ca e arestat - toate astea au consecinte asupra afacerii lui, asupra industriei in care ne invartim, asupra pool-ului de candidati la care ai sau nu acces. Oamenii vor pleca mai usor din firma magnatului, cand ala e arestat, si asta iti creeaza o oportunitate tie, senior-recruiter-ul-lu-peste-mamaliga-prapadeste.
Si, daca nu citesti o stire, un articol economic, o chestie sociala, despre ce naiba discuti tu cu un senior cand il ai la interviu? Despre filmele de la Oscar? C'mon!
Ce invata copii astia? De ce sunt asa sictiriti cand le vorbesti despre vanzari? Cum sa convingi pe cineva daca atitudinea ta este "le-am vazut pe toate, nimic nu ma mai mira, nimic nu ma mai entuziasmeaza!"
Cum sa faci head-hunting daca nu te preocupa nimic din viata oamenilor din jur? Daca traiesti in bula ta cotrporatista, din care cobori doar ca sa intri in casa seara?
Cum sa fii senior recruiter si sa n-ai habar cine e magnatul x? Cand, intamplator, individul detine o firma care iti e concurenta. Nu ca ar fi ala vreun model de urmat, dar faptul ca exista, ca e arestat - toate astea au consecinte asupra afacerii lui, asupra industriei in care ne invartim, asupra pool-ului de candidati la care ai sau nu acces. Oamenii vor pleca mai usor din firma magnatului, cand ala e arestat, si asta iti creeaza o oportunitate tie, senior-recruiter-ul-lu-peste-mamaliga-prapadeste.
Si, daca nu citesti o stire, un articol economic, o chestie sociala, despre ce naiba discuti tu cu un senior cand il ai la interviu? Despre filmele de la Oscar? C'mon!
Ce invata copii astia? De ce sunt asa sictiriti cand le vorbesti despre vanzari? Cum sa convingi pe cineva daca atitudinea ta este "le-am vazut pe toate, nimic nu ma mai mira, nimic nu ma mai entuziasmeaza!"
Cum sa faci head-hunting daca nu te preocupa nimic din viata oamenilor din jur? Daca traiesti in bula ta cotrporatista, din care cobori doar ca sa intri in casa seara?
joi, 14 ianuarie 2016
femeie de cariera si mama
Mi s-a acrit de cate postari am citit de cand sunt mama despre cum femeile care sunt mame ar fi bine sa nu renunte la viata lor de femeie; e bine sa-si ofere sedinte de spa, sa iasa cu prietenele, sa petreaca timp cu sotul. Sa nu se "sacrifice" pentru copil.
In regula, dar ma ajuta cineva cu urmatoarea dilema: ce naiba faci cand viata profesionala iti 'mananca" 90 % din zi si ajungi pe-acasa la 8 seara, iar copilul trebuie culcat la 10 si alea sunt singurele 2 ore in care te are la dispozitie? CAND poti sa mai fii si mama daca, in cele 2-3 ore pe care le mai ai seara, te duci la spa, iesi cu prietenele, te ocupi de sot?
Pentru ca, din pacate, atat imi mai ramane. La 11 maxim ma prabusesc, nu reusesc sa mai stau pana la 1 si sa ma trezesc la 6. Si nu, nu pot face chestiile de mai sus dimineata, pentru ca dimineata fac toate chestiile de gospodina. Pe care nu pot sa le fac cand sunt femeie de cariera, intre 8.30 si 19.30. Si nici intre 19.30 si 22, cat sunt mama. Intre 22 si 23, cat incerc s-o linistesc pe cea mica s-adoarma. Dupa care adorm. Si de la 6 spal, calc, gatesc.
Deci, cand sa mai fiu femeie si sa nu ma sacrific?
In regula, dar ma ajuta cineva cu urmatoarea dilema: ce naiba faci cand viata profesionala iti 'mananca" 90 % din zi si ajungi pe-acasa la 8 seara, iar copilul trebuie culcat la 10 si alea sunt singurele 2 ore in care te are la dispozitie? CAND poti sa mai fii si mama daca, in cele 2-3 ore pe care le mai ai seara, te duci la spa, iesi cu prietenele, te ocupi de sot?
Pentru ca, din pacate, atat imi mai ramane. La 11 maxim ma prabusesc, nu reusesc sa mai stau pana la 1 si sa ma trezesc la 6. Si nu, nu pot face chestiile de mai sus dimineata, pentru ca dimineata fac toate chestiile de gospodina. Pe care nu pot sa le fac cand sunt femeie de cariera, intre 8.30 si 19.30. Si nici intre 19.30 si 22, cat sunt mama. Intre 22 si 23, cat incerc s-o linistesc pe cea mica s-adoarma. Dupa care adorm. Si de la 6 spal, calc, gatesc.
Deci, cand sa mai fiu femeie si sa nu ma sacrific?
luni, 28 decembrie 2015
buget
deci, la momentul asta mai am urmatoarele datorii de gestionat:
1200 de lei - rata in Euro
600 de lei - salariu bona
200 de lei - bani de cadouri familia mea (50 tata, 50 mama, 50 lusu, 50 radu)
100 de lei - cadou Ionut + soacra
70 - Enel pe noiembrie
La salariu/de impins pe mai tarziu:
1500 de lei - datorie Ionut
300 de lei - impozit Q4
1200 de lei - rata in Euro
600 de lei - salariu bona
200 de lei - bani de cadouri familia mea (50 tata, 50 mama, 50 lusu, 50 radu)
100 de lei - cadou Ionut + soacra
70 - Enel pe noiembrie
La salariu/de impins pe mai tarziu:
1500 de lei - datorie Ionut
300 de lei - impozit Q4
descarcari
Blogul asta ma ajuta sa ma descarc. Parca functionez mai bine dupa, desi scriu chestii negative in el, in ciuda sfaturilor lui Abraham :)
Deci:
Oamenii de succes sunt disciplinati. La naiba, Kim Kardashian sustine ca "munceste" mult pentru ce are, si munca asta, oricat de straniu ar parea, mi se pare ca e reala. Ea a decis ce vrea sa fie si munca ei consta intr-o disciplina drastica: masoara cat mananca, poarta waist-trainers, stie exact cat sport trebuie sa faca si se trezeste la 5 dimineata ca sa-l faca, zambeste intr-un fel, sufera cand trebuie sa sufere etc. Ea nu-si permite luxul de a trai cum I se scoala in dimineata cu pricina, ca mine, care, daca n-am chef sa ma dau cu rimel, nu ma dau cu rimel, care daca am pofta de carnati, bag niste carnati fara sa-mi pese.
Adica imi pasa, dar n-am disciplina necesara sa renunt la ei.
La fel si cu banii. Uimitor, chiar in timp ce scriam acest post, mi-am luat pauza de pranz si am citit 3 capitole dintr-o carte care se cheama "fa imposibilul", si in care primul capitol este despre cum, daca vrei sa fii cine te-ai decis ca vrei sa fii, trebuie sa investesti in identitatea ta. Daca vrei sa fii un om care castiga 4000 pe luna (euro, I mean), trebuie sa investesti in identitatea ta de om care castiga 4000/luna. Si asta inseamna nu doar pantofi accordingly, ci si sa te simti ca un om care castiga atata. Tocmai ce scriam in postarea anterioara despre disonanta cognitiva din viata mea: sunt un om cu un titlu profesional foarte misto, care nu se simte acolo. Nu ma simt un mare manager, planurile mele de viata nu sunt in sensul asta. Eu am nevoie de un job ca sa imi castig existenta, si, intrucat duc o existenta cam scumpisoara, am nevoie de un job bun. Jobul e doar un mijloc de a castiga banii de care am nevoie pentru viata mea de-acasa. Nu e un scop in sine, nu e o preocupare de cariera, nu stau sa planific miscari strategice ca sa dau bine la vreo sedinta. Cel putin nu deocamdata.
Va trebui sa incep sa gandesc si sa ma port ca un manager. Sa nu-mi fie jena sa cer, sa vreau, sa dau ca si cum as fi un mare manager.
Sa arat ca unul. Hm.
De disciplina am nevoie ca sa fac miscare. Sa am si eu o talie si un fund. Miscare in fiecare dimineata, mai putine lactate si dulciuri din cand in cand. Uita-te la cumnata-mea, cred ca a dat jos cel putin 20 de kile de cand o cunosc. Mai are, dar are si vointa necesara.
Deci:
Oamenii de succes sunt disciplinati. La naiba, Kim Kardashian sustine ca "munceste" mult pentru ce are, si munca asta, oricat de straniu ar parea, mi se pare ca e reala. Ea a decis ce vrea sa fie si munca ei consta intr-o disciplina drastica: masoara cat mananca, poarta waist-trainers, stie exact cat sport trebuie sa faca si se trezeste la 5 dimineata ca sa-l faca, zambeste intr-un fel, sufera cand trebuie sa sufere etc. Ea nu-si permite luxul de a trai cum I se scoala in dimineata cu pricina, ca mine, care, daca n-am chef sa ma dau cu rimel, nu ma dau cu rimel, care daca am pofta de carnati, bag niste carnati fara sa-mi pese.
Adica imi pasa, dar n-am disciplina necesara sa renunt la ei.
La fel si cu banii. Uimitor, chiar in timp ce scriam acest post, mi-am luat pauza de pranz si am citit 3 capitole dintr-o carte care se cheama "fa imposibilul", si in care primul capitol este despre cum, daca vrei sa fii cine te-ai decis ca vrei sa fii, trebuie sa investesti in identitatea ta. Daca vrei sa fii un om care castiga 4000 pe luna (euro, I mean), trebuie sa investesti in identitatea ta de om care castiga 4000/luna. Si asta inseamna nu doar pantofi accordingly, ci si sa te simti ca un om care castiga atata. Tocmai ce scriam in postarea anterioara despre disonanta cognitiva din viata mea: sunt un om cu un titlu profesional foarte misto, care nu se simte acolo. Nu ma simt un mare manager, planurile mele de viata nu sunt in sensul asta. Eu am nevoie de un job ca sa imi castig existenta, si, intrucat duc o existenta cam scumpisoara, am nevoie de un job bun. Jobul e doar un mijloc de a castiga banii de care am nevoie pentru viata mea de-acasa. Nu e un scop in sine, nu e o preocupare de cariera, nu stau sa planific miscari strategice ca sa dau bine la vreo sedinta. Cel putin nu deocamdata.
Va trebui sa incep sa gandesc si sa ma port ca un manager. Sa nu-mi fie jena sa cer, sa vreau, sa dau ca si cum as fi un mare manager.
Sa arat ca unul. Hm.
De disciplina am nevoie ca sa fac miscare. Sa am si eu o talie si un fund. Miscare in fiecare dimineata, mai putine lactate si dulciuri din cand in cand. Uita-te la cumnata-mea, cred ca a dat jos cel putin 20 de kile de cand o cunosc. Mai are, dar are si vointa necesara.
marți, 22 decembrie 2015
Impostoare mica
Cum se cheama cand nu esti ceea ce ar trebui sa fii, dar te dai drept? Impostura.
Am o noua functie, un nou job, un nou rol. Misto. Unii ma invidiaza pentru asta. Acum 3 luni m-as fi invidiat eu insami pentru jobul asta, pentru pozitia asta.
Se presupune ca sunt o mare specialista, o mare directoare, un mare manager intr-o firma misto.
Ce sunt eu de fapt?
O amarata, care se streseaza ca tot vin task-uri peste ea si nu reuseste sa termine la timp, si daca ajunge prea tarziu acasa se uita stramb barbata-su la ea si copilul e convins ca nu mai are mama (se joaca deja cu papusile despre care spune ca au doar tata, ca mama nu e, e plecata la munca!). Si cand alerg prin gloata din pasajul de la Unirii, ca taxi nu-mi permit, incerc sa ma gandesc la ce sa-i mai fac copilului de mancare, si cum sa mai impart banii si cum sa ajung sa-mi iau alocatia de la posta, si la ce nasol aratam in pozele de la petrecerea de Craciun, oamenii putrernici, oamenii cu bani au vointa si silueta, eu si cu barbata-miu avem burta, se vede ca suntem amarati.
Nu stiu de ce suntem amarati, ca si eu castig binisor, si el castoga binisor, si, cu toate astea, nu ne ajungem cu banii, deja avem 1500 de lei datorie la I. si, de pe 1 pe 15 ianuarie o sa traim din bani imprumutati, ceva nu e in regula si nu stiu ce.
Si la serviciu: nu sunt niciodata sigura ca, daca deschid gura, n-o sa fiu judecata. Ca, in ianuarie, n-o sa se discute si despre mine cum se discuta despre biata secretara, in secret: s-o dam afara, s-o inlocuim, acum, cat inca mai e in perioada de proba, pana expira.
Si M., care mi-a marturisit ca ea ii spune sotului ca in urmatoarea perioada vrea sa se concentreze pe serviciu, ca vrea sa ajunga undeva, cineva, si el o sustine. Adevarul este ca ea stie ceva ce eu nu stiu: cum sa faca in asa fel incat, daca spune ceva, sa dea bine. Daca propune ceva, sa se vada ca a venit ea c-o idee si s-o transforme intr-un proiect. Eu, daca vin c-o idee, am senzatia ca ma bag cu bocancii sau ca sunt lipsita de respect pentru munca lor de pana acum, asa se uita la mine. O sa notez aici de cate ori vin c-o idee (sa-i invite B. la firma pe candidatii mai misto, ca nu emrge daca ii invita un junior oarecare) si ea o transforma si o marketeaza ca pe-un proiect personal al ei, ce improvement, ce idee, ce misto. Daca spun eu "eu as face asa" ma ia din scurt: "ai vreo propunere? vino c-o propunere, nu arunca asa cu idei sa ne faci sa ne simtim prost ca noi nu facem asa desi ar trebui!" si inghit in sec si tac.
Ar trebui ca munca mea sa fie facuta pentru ca am un plan de cariera si vointa de a ajunge undeva. De a fi un mare manager. De a excela si de a obtine recunoastere profesionala.
Cand colo, eu imi fac treaba pentru ca imi place sa o fac. Nu am un plan de cariera, imi place sa-mi fac treaba bine si, ce-o fi, o fi, ce-o veni, o veni, nu am nici un fel de politica in cap si am numai de pierdut din cauza asta. Ar trebuis a fiu un manager cu planul de a fi din ce in ce mai puternica pe pozitia mea. Cand colo sunt un fel de manager de fatada, care se straduie sa reziste, sa dea ceva ca sa nu se prinda lumea sau sa amane momentul pana la care lumea se va prinde ca sunt doar o impostoare, ca nu stiu sa fac nimic din ce-am zis c-o sa fac, ca, de fapt, am mare nevoie de un salariu cat mai mare ca sa rezist de la o luna la alta, ca, daca s-ar putea sa am din ce trai ok de la o luna la alta, nu m-ar interesa nici o cariera, as fi CASNICA, sunt facuta sa fiu o casnica care citeste, nu o femeie de cariera...
Am nevoie de un coach de cariera si de viata personala. Dar nu unul platit de firma, caci n-as avea nici un moment linistea de a sti ca pot fi sincera si ca n-o sa ma demaste in fata celor care ma platesc.
Sau sa imi zic zilnic, in fata oglinzii, ca sunt o mare managera, o mare femeie de cariera si ca asta vreau in viata.
Sunt o casnica in blana de corporatista si nu stiu cat o sa mai rezist asa.
Am o noua functie, un nou job, un nou rol. Misto. Unii ma invidiaza pentru asta. Acum 3 luni m-as fi invidiat eu insami pentru jobul asta, pentru pozitia asta.
Se presupune ca sunt o mare specialista, o mare directoare, un mare manager intr-o firma misto.
Ce sunt eu de fapt?
O amarata, care se streseaza ca tot vin task-uri peste ea si nu reuseste sa termine la timp, si daca ajunge prea tarziu acasa se uita stramb barbata-su la ea si copilul e convins ca nu mai are mama (se joaca deja cu papusile despre care spune ca au doar tata, ca mama nu e, e plecata la munca!). Si cand alerg prin gloata din pasajul de la Unirii, ca taxi nu-mi permit, incerc sa ma gandesc la ce sa-i mai fac copilului de mancare, si cum sa mai impart banii si cum sa ajung sa-mi iau alocatia de la posta, si la ce nasol aratam in pozele de la petrecerea de Craciun, oamenii putrernici, oamenii cu bani au vointa si silueta, eu si cu barbata-miu avem burta, se vede ca suntem amarati.
Nu stiu de ce suntem amarati, ca si eu castig binisor, si el castoga binisor, si, cu toate astea, nu ne ajungem cu banii, deja avem 1500 de lei datorie la I. si, de pe 1 pe 15 ianuarie o sa traim din bani imprumutati, ceva nu e in regula si nu stiu ce.
Si la serviciu: nu sunt niciodata sigura ca, daca deschid gura, n-o sa fiu judecata. Ca, in ianuarie, n-o sa se discute si despre mine cum se discuta despre biata secretara, in secret: s-o dam afara, s-o inlocuim, acum, cat inca mai e in perioada de proba, pana expira.
Si M., care mi-a marturisit ca ea ii spune sotului ca in urmatoarea perioada vrea sa se concentreze pe serviciu, ca vrea sa ajunga undeva, cineva, si el o sustine. Adevarul este ca ea stie ceva ce eu nu stiu: cum sa faca in asa fel incat, daca spune ceva, sa dea bine. Daca propune ceva, sa se vada ca a venit ea c-o idee si s-o transforme intr-un proiect. Eu, daca vin c-o idee, am senzatia ca ma bag cu bocancii sau ca sunt lipsita de respect pentru munca lor de pana acum, asa se uita la mine. O sa notez aici de cate ori vin c-o idee (sa-i invite B. la firma pe candidatii mai misto, ca nu emrge daca ii invita un junior oarecare) si ea o transforma si o marketeaza ca pe-un proiect personal al ei, ce improvement, ce idee, ce misto. Daca spun eu "eu as face asa" ma ia din scurt: "ai vreo propunere? vino c-o propunere, nu arunca asa cu idei sa ne faci sa ne simtim prost ca noi nu facem asa desi ar trebui!" si inghit in sec si tac.
Ar trebui ca munca mea sa fie facuta pentru ca am un plan de cariera si vointa de a ajunge undeva. De a fi un mare manager. De a excela si de a obtine recunoastere profesionala.
Cand colo, eu imi fac treaba pentru ca imi place sa o fac. Nu am un plan de cariera, imi place sa-mi fac treaba bine si, ce-o fi, o fi, ce-o veni, o veni, nu am nici un fel de politica in cap si am numai de pierdut din cauza asta. Ar trebuis a fiu un manager cu planul de a fi din ce in ce mai puternica pe pozitia mea. Cand colo sunt un fel de manager de fatada, care se straduie sa reziste, sa dea ceva ca sa nu se prinda lumea sau sa amane momentul pana la care lumea se va prinde ca sunt doar o impostoare, ca nu stiu sa fac nimic din ce-am zis c-o sa fac, ca, de fapt, am mare nevoie de un salariu cat mai mare ca sa rezist de la o luna la alta, ca, daca s-ar putea sa am din ce trai ok de la o luna la alta, nu m-ar interesa nici o cariera, as fi CASNICA, sunt facuta sa fiu o casnica care citeste, nu o femeie de cariera...
Am nevoie de un coach de cariera si de viata personala. Dar nu unul platit de firma, caci n-as avea nici un moment linistea de a sti ca pot fi sincera si ca n-o sa ma demaste in fata celor care ma platesc.
Sau sa imi zic zilnic, in fata oglinzii, ca sunt o mare managera, o mare femeie de cariera si ca asta vreau in viata.
Sunt o casnica in blana de corporatista si nu stiu cat o sa mai rezist asa.
vineri, 2 octombrie 2015
tristeti
Mie nu mi-a oprit nimeni cafea de dimineata; cand am ajuns, nu mai era nici o picatura ramasa.
D. a intarziat ieri acasa. Nu stiu de ce, m-am speriat pentru jumatatea aia de ora. Cine stie de cate ori s-o mai fi intamplat.
La birou dezbatem cum sa chemam oamenii la niste intalniri cu coffee break, caci nu putem avea grupe mai mici de 5, dar nici nu se justifica mai mari de atatia. Si n-au voie sa vina de doua ori la activitatea aia, daca e tot cu mancare. Avem 18 oameni pe care tre' sa-i grupam in 8 grupe (cate o grupa pe saptamana) cate 5, sa nu se repete in cazul in care au mancat la vreunul dintre evenimente, sa semneze pe lista de prezenta si in registru in ordinea venirii. Puah.
D. a intarziat ieri acasa. Nu stiu de ce, m-am speriat pentru jumatatea aia de ora. Cine stie de cate ori s-o mai fi intamplat.
La birou dezbatem cum sa chemam oamenii la niste intalniri cu coffee break, caci nu putem avea grupe mai mici de 5, dar nici nu se justifica mai mari de atatia. Si n-au voie sa vina de doua ori la activitatea aia, daca e tot cu mancare. Avem 18 oameni pe care tre' sa-i grupam in 8 grupe (cate o grupa pe saptamana) cate 5, sa nu se repete in cazul in care au mancat la vreunul dintre evenimente, sa semneze pe lista de prezenta si in registru in ordinea venirii. Puah.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)