Impostoare mica

Cum se cheama cand nu esti ceea ce ar trebui sa fii, dar te dai drept? Impostura.
Am o noua functie, un nou job, un nou rol. Misto. Unii ma invidiaza pentru asta. Acum 3 luni m-as fi invidiat eu insami pentru jobul asta, pentru pozitia asta.
Se presupune ca sunt o mare specialista, o mare directoare, un mare manager intr-o firma misto.

Ce sunt eu de fapt?

O amarata, care se streseaza ca tot vin task-uri peste ea si nu reuseste sa termine la timp, si daca ajunge prea tarziu acasa se uita stramb barbata-su la ea si copilul e convins ca nu mai are mama (se joaca deja cu papusile despre care spune ca au doar tata, ca mama nu e, e plecata la munca!). Si cand alerg prin gloata din pasajul de la Unirii, ca taxi nu-mi permit, incerc sa ma gandesc la ce sa-i mai fac copilului de mancare, si cum sa mai impart banii si cum sa ajung sa-mi iau alocatia de la posta, si la ce nasol aratam in pozele de la petrecerea de Craciun, oamenii putrernici, oamenii cu bani au vointa si silueta, eu si cu barbata-miu avem burta, se vede ca suntem amarati.
Nu stiu de ce suntem amarati, ca si eu castig binisor, si el castoga binisor, si, cu toate astea, nu ne ajungem cu banii, deja avem 1500 de lei datorie la I. si, de pe 1 pe 15 ianuarie o sa traim din bani imprumutati, ceva nu e in regula si nu stiu ce.
Si la serviciu: nu sunt niciodata sigura ca, daca deschid gura, n-o sa fiu judecata. Ca, in ianuarie, n-o sa se discute si despre mine cum se discuta despre biata secretara, in secret: s-o dam afara, s-o inlocuim, acum, cat inca mai e in perioada de proba, pana expira.
Si M., care mi-a marturisit ca ea ii spune sotului ca in urmatoarea perioada vrea sa se concentreze pe serviciu, ca vrea sa ajunga undeva, cineva, si el o sustine. Adevarul este ca ea stie ceva ce eu nu stiu: cum sa faca in asa fel incat, daca spune ceva, sa dea bine. Daca propune ceva, sa se vada ca a venit ea c-o idee si s-o transforme intr-un proiect. Eu, daca vin c-o idee, am senzatia ca ma bag cu bocancii sau ca sunt lipsita de respect pentru munca lor de pana acum, asa se uita la mine. O sa notez aici de cate ori vin c-o idee (sa-i invite B. la firma pe candidatii mai misto, ca nu emrge daca ii invita un junior oarecare) si ea o transforma si o marketeaza ca pe-un proiect personal al ei, ce improvement, ce idee, ce misto. Daca spun eu "eu as face asa" ma ia din scurt: "ai vreo propunere? vino c-o propunere, nu arunca asa cu idei sa ne faci sa ne simtim prost ca noi nu facem asa desi ar trebui!" si inghit in sec si tac.
Ar trebui ca munca mea sa fie facuta pentru ca am un plan de cariera si vointa de a ajunge undeva.  De a fi un mare manager. De a excela si de a obtine recunoastere profesionala.
Cand colo, eu imi fac treaba pentru ca imi place sa o fac. Nu am un plan de cariera, imi place sa-mi fac treaba bine si, ce-o fi, o fi, ce-o veni, o veni, nu am nici un fel de politica in cap si am numai de pierdut din cauza asta.  Ar trebuis a fiu un manager cu planul de a fi din ce in ce mai puternica pe pozitia mea. Cand colo sunt un fel de manager de fatada, care se straduie sa reziste, sa dea ceva ca sa nu se prinda lumea sau sa amane momentul pana la care lumea se va prinde ca sunt doar o impostoare, ca nu stiu sa fac nimic din ce-am zis c-o sa fac, ca, de fapt, am mare nevoie de un salariu cat mai mare ca sa rezist de la o luna la alta, ca, daca s-ar putea sa am din ce trai ok de la o luna la alta, nu m-ar interesa nici o cariera, as fi CASNICA, sunt facuta sa fiu o casnica care citeste, nu o femeie de cariera...
Am nevoie de un coach de cariera si de viata personala. Dar nu unul platit de firma, caci n-as avea nici un moment linistea de a sti ca pot fi sincera si ca n-o sa ma demaste in fata celor care ma platesc.
Sau sa imi zic zilnic, in fata oglinzii, ca sunt o mare managera, o mare femeie de cariera si ca asta vreau in viata.
Sunt o casnica in blana de corporatista si nu stiu cat o sa mai rezist asa.