Invidia

Si emotiile negative exista. Imi face bine sa scap de ele.  Iar blogul asta e public pentru ca. in mod pervers, gandul ca cineva poate citi cele mai nashpa ganduri si emotii ale mele imi face bine. Ca o spovedanie, descarcata de spaima de a te afla in preajma unui preot in carne si oase, care, oricat de ne-judecator ar fi, tot te face sa te simti prost cu pacatele tale. Adica, pe mine ma face.

Ma dispera colega C. E draguta, nu va imaginati ca nu e. Tocmai de aia. Cu viata ei perfecta, care imi aduce aminte in orice minut de viata mea imperfecta. Cu declaratia ei ca sotul ei o iubeste pe ea mai mult decat il iubeste ea pe el, si ca ea e foarte relaxata in relatia asta. Se simte in siguranta, inconjurata de iubirea si respectul lui. Exact cum mi-as dori eu.
Cu apartamentul ei mare si cu multe spatii de depozitare, in care sotul ei ii mai face din cand in cand cate-o mobila.  In casa nu termin niciodata de amenajat, zice. Ba termini, atunci cand nu ai bani de amenajari, nici sot care sa vrea sa "bage banii in niste pereti".
Cu obsesia ei pentru ordine, pe care si-o poate pune in aplicare, caci are pentru fiecare obiect din casa un loc al lui, Are dressing,  de exemplu. Eu am haine stivuite peste un cos cu chiloti care sta peste o valiza de 1 metru-si-ceva-inaltime. Ea e ca un continuu reminder despre cat de dezordine si inghesuiala si lipsa de stil si de confort e la mine in casa.
Cu soacra care tocmai i-a dat niste bani ca sa-i mobileze camera copilului. A mea nu are o camera a ei, si nici n-o sa aiba prea curand. Caci fizic nu mai avem INCA o camera. Si nici bani ca sa amenajam o camera. Iar ea tocmai a cumparat canapea draguta si perdele roz si patut de la Ikea. Minunate. Inca o amintire a dorintelor mele neimplinite si neimplinibile.
Cu gradina in care sotul gradinareste si bucataria in care sotul face sos de rosii si bulioane. Visul meu spulberat de casuta cu strat de rosii.
E minunata, Doamne, n-am nimic cu ea. Am cu mine, viata ei e ca o farfurie cu bunatati fluturata prin fata unui blonav (eu) care stie ca va trebui sa tina regim toata viata, si ca n-o sa mai aiba niciodata parte de bunatati ca alea de pe farfurie.
Cum sa va explic? Nu mai sunt tanara. Cand eram tanara, nu aveam de niciunele, dar aveam libertatea sa visez. Ca las' c-o sa ma fac eu mare, ca o sa muncesc si, pe masura ce-o sa muncesc, o sa-mi mearga din ce in ce mai bine si...Ca n-o sa ma mai trezesc data afara de pe o saptamana pe alta de proprietari care nu respecta niciun fel de contract/intelegere cu chiriasii, si voi avea casa mea si ca voi putea face ce amenajari vreau eu, ca sa duc o viata confortabila in casa mea {oh, tata care, daca-mi permiteam sa o sustin pe mama in vreo idee legata de casa, gen "sa pun perdele de soare la sufragerie", imi inchidea gura instant: "n-ai decat sa ai idei de amenajare cand vei fi la acasa la tine!" (adica, nu pe banii lui si nu la casa lui, desi, minora fiind, aia se presupunea ca e si casa mea).} Si acum am imbatranit. Acusi am 40 de ani. Si, in afara de un credit la banca pe 30 de ani, in urma caruia am capatat dreptul de a bate cuie in peretii casei in care stau, atata vreme cat imi platesc rata (drept pe care nu-l aveam, chirias fiind, ca nu erau peretii mei nici macar potential), am constatat ca viata mea nu mai are cum sa devina din ce in ce mai buna. Ca, pe masura ce am muncit, am atins un varf de succes si apoi am luat-o in jos si, cum ma apropii de 40 de ani, greu de crezut c-o s-o mai iau in sus vreodata. Deci, gata cu visele despre cum o sa arata casa mea confortabila, cu spatiu pentru fiecare obiect in parte, cu dressing si perdele de soare - n-o sa mai am cu ce le cumpara, plus ca eu cu barbata-miu nu cadem de acord cu privire la felul in care ar trebui amenajata casa. Si el nu-mi va face niciodata toate mofturile, cum i le face sotul ei. Si asta e realitatea, atata tot. Ca bolnavul care stie ca, din lipsa de fiere, n-o sa mai aiba niciodata suficienta bila ca sa digere nu-stiu-ce chestie. Nimic tragic, doar trista realitate, si mai trista cand cineva iti flutura in fata farfuria cu bunatati.  La fel si cu viata ei vs viata mea - eu sunt foarte constienta de trista realitate ca asta e, si niciun vis nu mai reuseste acum sa indulceasca viitorul, caci stiu care sunt sansele sa se schimbe ceva, iar in timpul asta ea imi flutura (fara sa vrea, din bucurie si efervescenta juvenila) pe sub nas toate visele mele imiplinite in viata ei minunata.
Imi vine sa plang, la naiba!